
“Aprind prin ger o luminiţă
Şi văd o sobă de-ncălzit,
O gâscă friptă-n furculiţă,
Dar toate-s flăcări de chibrit.”
Copacii, iarba şi florile găsesc zilele acestea, dominaţi de ideea răzbunării, că amploarea primăverii nu mai poate fi pusă la îndoială. Radioul judecă, fără apel, orice idee de ploaie, potrivit cu muzica lui “Zdob şi Zdub”, care mărturiseşte despre obrazul neîntinat al ţării şi bucuria de a trăi.
Aşa cum ne-am obişnuit, sărbătorirea Paştelor, la temperatura de imaginaţie a românului, mimează an de an o credinţă arzătoare, continuând în babilonia de după Înviere, ce pluteşte cu graţie pe apele transparente ale dezinteresului general.
De multe ori, în segmentul acestor reprezentări banale, Sărbătoarea Învierii poate părea naivă, precum o joacă de copii, din care nu pot lipsi ouăle cu salmonelă, ştirile de la ora cinci şi mărturisirea credinţei cu pumnul.
Îmbogăţite până la exces, mesele tradiţionale, te confiscă instantaneu într-o adiere de basm ortodox, de care cu greu te mai poţi dezbrăca. La scurt timp apar şi primele vocalize de intoxicare, acestora făcându-le concurenţă doar ospeţele de la curtea lui Nero. Nişte beţivi se produc în versuri otrăviţi cu votcă în faţa statuii lui George Coşbuc, care dacă ar putea vorbi, săracul ar spune tuturor cât se simte de stânjenit. Iar dacă totul s-ar opri aici, ar fi bine.
(citeşte tot)