Se frâng într-o linişte profundă. Se pierd într-o tăcere din care se nasc doar amintiri. Umbre venite din adânc.

Coşmaruri strânse în inimi. Vieţi stoarse de lacrimi.

Cum ai putea să le uiţi? Cum ai putea să treci indiferent peste acea lume căreia i s-a furat până şi dreptul de a trăi.

Şi pentru ce? Pentru că acei oameni cu suflete pictate parcă de îngeri au crezut în ei înşişi, în viaţa lor. În adevărul şi în libertatea lor. Pentru că au îndrăznit să-şi ridice privirea spre cer strigându-L printre suspine pe Dumnezeu. Închinându-i-se doar Lui, sfidând autoritatea umană transformată-n dictatură.

Au urmat apoi ameninţările. Nimic însă. Nici beciurile securităţii nu i-au întors din drumul lor născut parcă din lacrimi. Căci până şi întunericul celulelor învăluite în spaimă se cutremura înaintea mâinilor unite în rugăciune. Şi cuvintele se înălţau dincolo de strigătele terorii, mângâind cerul cu şoaptele lor adânci.

Apoi, ca semn al ascultării, fiecare strop de rugă se împletea cu glasul mulţimii ce-şi vărsa viaţa pe străzile revoluţiei. Cum ai putea să uiţi acele momente? Bălţi de sânge şi lacrimi. Tineri îngropaţi de vii. Striviţi în oceanul ultimei rugăciuni. Copii aruncaţi în faţa gloanţelor în timp ce-şi aprindeau propriile lumânări pe scările Catedralei.

Cum ai putea să-i uiţi? Cum ai putea să le ascunzi aminitirea?
În glasul lor uneori încătuşat, ne trăim noi astăzi libertatea. Prin rugăciunile lor, ne trăim noi astăzi credinţa. Şi prin moartea lor ne trăim noi astăzi viaţa. Nu. Ei nu vor fi uitaţi, pentru că nimeni nu are dreptul să uite!

Un reportaj de Alina Popa.

Ah… iar au mai rămas câteva genţi pe raft… şi culmea, toate au câte puţin roz în ele.

De ce nu se fabrică mai multe genţi pe negru simplu, fără culori? Negrul se potriveşte la orice, nu se observă murdăria…

Rozul e pentru copii.

–> Mama

Ai înnebunit? Vrei să-mi cumperi geacă roz ? Asta e ca şi cum mai face clown-ul colegilor mei de servici. Rozul e pentru fete. –> Tata

Doamne… mamă! Dar ce te-a apucat? Crezi că am să port vreodată aşa ceva? Mănuşi roz ??? Mai bine merg fără ele… decât să râdă fetele de mine. Mănuşile de culoare roz sunt purtate de către fetiţe. –> Băieţelul de nouă ani.

Mamă, mamă… te rog… nu-mi mai da rochiţa cea roz. E demodată… iar colegele mele încep să râdă când mă văd cu ea… îmi spun că sunt demodată. Anul acesta se poartă bleumarin-ul. Rozul nu se mai potriveşte cu moda fetelor. –> Fetiţa de 7 ani.

Aud de multe ori astfel de fraze. Mă întreb de unde şi până unde acest mit? “Rozul e pentru fetiţe” . Nici chiar “fetiţele” nu-l mai poartă.

Vrem să fim la modă… iar acest lucru ne face să nu ne mai placă ceea ce e cu adevărat frumos. Lumea rozului e lumea în care ne-am născut… şi e lumea în care ar trebui să continuăm a creşte…

Toţi, da, toţi avem nevoie de ROZ!

Împotriva interdicţiei ecologiste se rupeau crengi din pomi, jertfă puţin costisitoare şi se aruncau în faţa alaiului.

Era zi de sărbătoare. Templul stătea ţeapăn şi golit de prezenţa divină, ca multe din bisericile noastre.

Toată lumea se aştepta spre seară la o sfântă cafteală, când romanii bătuţi îşi vor lăsa sandalele rupte pe străzile Ierusalimului.
Ucenicii strigau şi ei tare pentru că unii dintre ei simţeau în nări fiorul luptei electorale, cu scaune de senatori împărţite cu largheţe. Poporul aştepta şi el pâini din cer, scutire de TVA şi săptămâna lucrătoare formată din trei zile.

Doar Prinţul Păcii plângea…

El întotdeauna a plâns doar unde e moarte şi acolo era destulă. Spirituală şi sigură, cu gust sărat de sânge şi miros de fum.

Şi pentru că nimeni n-a primit nimic în ziua aceea, oraşul alegându-se doar cu smochin blestemat şi uscat, vânzătorii din Templu cu câteva lovituri pe cocoaşă, L-au trimis pe Prinţ seara să cineze în Betania…

A plecat plângând şi fără măgăruş, iar soarele spre asfinţit proiecta asupra Lui umbre fugare de cruce…

Copiii continuau lauda şi închinarea pentru că întotdeauna există speranţa unei treziri spirituale…

Iar noi i-am mulţumit Domnului pentru împlinirea sufletească pe care am primit-o.
Nu uita. Poţi face pe cineva fericit în puţine cuvinte. Încearcă!

Câteva secvenţe de la programul Speranţă fără Iluzii.

Locaţia: Ţipari, jud. Timiş.

În 30 de secunde de imagini, convinge-te!
Ai nevoie de o conexiune bună.

Ei bine, ne-am adunat o grupă de oameni, şi am început să colindăm.
Din fericire cu un scop. Nu să primim bani, ci să oferim afecţiune.
Astfel, bătrânii care sunt predispuşi la singurătate, au reuşit să-şi încălzească inimile la focul cel blând al evangheliei bune.

Şi anume: “S-a născut Mesia“.
Scările blocurilor răsunau, iar noi ne bucuram să oferim cărţi celor care se ofereau să asculte cu uşa de la apartament deschisă.