adventisttm.org

Copiii strigau împreună cu ucenicii, pentru că dacă tăceau exista alternativa pietrelor cântătoare.
Măgăruşul păşea semeţ şi dezlegat, cu toţi nervii celor ce-l vedeau liber şi pus la muncă.
Lumea se enervează atunci când omul iese din şanţul vieţii şi aruncă hainele puturoase.
Dacă murim, să murim împreună. Împotriva interdicţiei ecologiste se rupeau crengi din pomi, jertfă puţin costisitoare şi se aruncau în faţa alaiului.

Era zi de sărbătoare. Templul stătea ţeapăn şi golit de prezenţa divină, ca multe din bisericile noastre.
Toată lumea se aştepta spre seară la o sfântă cafteală, când romanii bătuţi îşi vor lăsa sandalele rupte pe străzile Ierusalimului.
Ucenicii strigau şi ei tare pentru că unii dintre ei simţeau în nări fiorul luptei electorale, cu scaune de senatori împărţite cu largheţe. Poporul aştepta şi el pâini din cer, scutire de TVA şi săptămâna lucrătoare formată din trei zile.

Doar Prinţul Păcii plângea…

El întotdeauna a plâns doar unde e moarte şi acolo era destulă. Spirituală şi sigură, cu gust sărat de sânge şi miros de fum.

Şi pentru că nimeni n-a primit nimic în ziua aceea, oraşul alegându-se doar cu smochin blestemat şi uscat, vânzătorii din Templu cu câteva lovituri pe cocoaşă, L-au trimis pe Prinţ seara să cineze în Betania…

A plecat plângând şi fără măgăruş, iar soarele spre asfinţit proiecta asupra Lui umbre fugare de cruce…

Copiii continuau lauda şi închinarea pentru că întotdeauna există speranţa unei treziri spirituale…
 

“Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care S-a îndurat de tine, şi te-a pus pe scaunul Lui de domnie ca împărat pentru Domnul, Dumnezeul tău! Pentru că Dumnezeul tău iubeşte pe Israel şi vrea să-l facă să rămână în picioare pe vecie, pentru aceea te-a pus împărat peste el, ca să faci judecată şi dreptate.” 2 Cronici 9.8.

Am deschis în seara aceasta Biblia la acest verset. Am stat şi am încercat să-mi dau seama de ce am deschis tocmai aici şi ce ar putea să-mi spună mie în această seară. M-am gândit puţin şi nu prea îmi dăteam seama. După scurt timp mi-am zis: uite că împărăteasa din Seba văzuse în Solomon mâna Domnului. Solomon era binecuvântat de Dumnezeu iar aceasta se vedea. Cei care luau contact cu Solomon aveau o experienţă frumoasă. Solomon era cunoscut în toate împărăţiile pentru înţelepciunea lui.

M-am întrebat apoi, eu ca şi copil al lui Dumnezeu mă asemăn măcar cu Solomon? Solomon a reuşit să dea o mărturie bună. Oare cum pot da şi eu o mărturie bună celor din jurul meu? Probabil că nu o să ajung niciodată la înţelepciunea lui Solomon, dar cred că pot să dau şi eu nişte răspunsuri celor care le caută, exact cum a făcut Solomon cu împărăteasa din Seba. Solomon a fost copilul lui Dumnezeu şi iată că Dumnezeu l-a binecuvântat.

Ce mă opreşte pe mine să fiu alături de Dumnezeu? Pot să fiu şi eu un Solomon chiar dacă voi mai avea şi momente de slăbiciune în viaţa mea. Să nu uităm că şi Solomon a avut moment de slăbiciune în viaţa lui chiar dacă a fost cel mai înţelept om de pe Pământ (exceptând pe omul Isus).

(citeşte tot)

Am văzut astăzi pe un fluturaş o poezie intitulată “Iubirea care supără”, scrisă de George Uba. Îmi place omul acesta. Are un bagaj de cunoştinţe excepţional şi îţi poate da multe răspunsuri. Numele poeziei mi-a atras atenţia făcându-mă să citesc poezia.

Mi-a plăcut ideea că există o dragoste care poate să ne supere. Prima dată, înainte de a citi poezia m-am dus cu gândul la acea iubire care produce lacrimi şi tristeţe. O iubire dusă la extrem care să sufoce şi să ştirbească libertatea celui drag în loc să aducă zâmbete.

Trist când se întâmplă aşa. O relaţie care să aibă la bază o iubire sinceră să se transforme din prea multă atenţie în supărare şi teamă. Cunosc câteva cazuri în care persoane dragi mi-au spus că sunt supărate deoarece li se îngrădeşte libertatea şi nu se mai simt libere. Îmi spuneau că sunt conştiente că ei le iubesc însă le sufocă iar ei nu pot să înţeleagă lucrul acesta.

Îmi dau seama că motivul principal al acestei cauze ar fi o supradoză de gelozie. Atunci când el sau ea sunt geloşi peste limitele normale consider că s-a făcut primul pas spre o iubire care duce spre suferinţă. Cum îţi dai seama că ai o doză mai mare de gelozie? Caută să te cercetezi în cel mai obiectiv mod şi urmăreşte-ţi faptele tale în raport cu jumătatea ta.

Vei vedea dacă eşti posesiv sau nu.

(citeşte tot)

“Aprind prin ger o luminiţă
Şi văd o sobă de-ncălzit,
O gâscă friptă-n furculiţă,
Dar toate-s flăcări de chibrit.”

Copacii, iarba şi florile găsesc zilele acestea, dominaţi de ideea răzbunării, că amploarea primăverii nu mai poate fi pusă la îndoială. Radioul judecă, fără apel, orice idee de ploaie, potrivit cu muzica lui “Zdob şi Zdub”, care mărturiseşte despre obrazul neîntinat al ţării şi bucuria de a trăi.

Aşa cum ne-am obişnuit, sărbătorirea Paştelor, la temperatura de imaginaţie a românului, mimează an de an o credinţă arzătoare, continuând în babilonia de după Înviere, ce pluteşte cu graţie pe apele transparente ale dezinteresului general.

De multe ori, în segmentul acestor reprezentări banale, Sărbătoarea Învierii poate părea naivă, precum o joacă de copii, din care nu pot lipsi ouăle cu salmonelă, ştirile de la ora cinci şi mărturisirea credinţei cu pumnul.

Îmbogăţite până la exces, mesele tradiţionale, te confiscă instantaneu într-o adiere de basm ortodox, de care cu greu te mai poţi dezbrăca. La scurt timp apar şi primele vocalize de intoxicare, acestora făcându-le concurenţă doar ospeţele de la curtea lui Nero. Nişte beţivi se produc în versuri otrăviţi cu votcă în faţa statuii lui George Coşbuc, care dacă ar putea vorbi, săracul ar spune tuturor cât se simte de stânjenit. Iar dacă totul s-ar opri aici, ar fi bine.

(citeşte tot)