Nu ai dreptul să uiţi

În faţa acestor imagini cuvintele tac.

Se frâng într-o linişte profundă. Se pierd într-o tăcere din care se nasc doar amintiri. Umbre venite din adânc.

Coşmaruri strânse în inimi. Vieţi stoarse de lacrimi.

Cum ai putea să le uiţi? Cum ai putea să treci indiferent peste acea lume căreia i s-a furat până şi dreptul de a trăi.

Şi pentru ce? Pentru că acei oameni cu suflete pictate parcă de îngeri au crezut în ei înşişi, în viaţa lor. În adevărul şi în libertatea lor. Pentru că au îndrăznit să-şi ridice privirea spre cer strigându-L printre suspine pe Dumnezeu. Închinându-i-se doar Lui, sfidând autoritatea umană transformată-n dictatură.

Au urmat apoi ameninţările. Nimic însă. Nici beciurile securităţii nu i-au întors din drumul lor născut parcă din lacrimi. Căci până şi întunericul celulelor învăluite în spaimă se cutremura înaintea mâinilor unite în rugăciune. Şi cuvintele se înălţau dincolo de strigătele terorii, mângâind cerul cu şoaptele lor adânci.

Apoi, ca semn al ascultării, fiecare strop de rugă se împletea cu glasul mulţimii ce-şi vărsa viaţa pe străzile revoluţiei. Cum ai putea să uiţi acele momente? Bălţi de sânge şi lacrimi. Tineri îngropaţi de vii. Striviţi în oceanul ultimei rugăciuni. Copii aruncaţi în faţa gloanţelor în timp ce-şi aprindeau propriile lumânări pe scările Catedralei.

Cum ai putea să-i uiţi? Cum ai putea să le ascunzi aminitirea?
În glasul lor uneori încătuşat, ne trăim noi astăzi libertatea. Prin rugăciunile lor, ne trăim noi astăzi credinţa. Şi prin moartea lor ne trăim noi astăzi viaţa. Nu. Ei nu vor fi uitaţi, pentru că nimeni nu are dreptul să uite!

Un reportaj de Alina Popa.

Tags: 89, eroi, revolutie, timisoara